ePathology.ro

Apoptoza este o moarte celulară programată genetic.

Fazele apoptozei sunt : inducţia, execuţia, degradarea şi fagocitoza.

Expresia morfologică a apoptozei sunt corpii apoptotici.

Cele mai importante elemente ale apoptozei sunt caspazele şi mitocondria.

Necroza este o moarte celulară violentă într-un teritoriu dintr-un organism viu.

Eozinofilia intensă a celulelor necrozate se datorează pierderii ARNm şi coagulării proteinelor.

Nucleii celulelor în necroză suferă un proces de karyopicnoză, apoi karyoliză şi karyorhexis.

Cea mai obişnuită formă de necroză este necroza de coagulare, determinată de obstrucţia unui vas sangvin (ex.: infarctul de miocard)

Necroza de lichefacţie apare în creier şi în infecţii.

Necroza cazeoasă apare în TBC.

Necroza gomoasă apare în sifilis.

Necroza fibrinoidă apare în pereţii vasculari în vasculite şi HTA malignă.

Necroza 

Necroza reprezintă o moarte celulară violentă a unui grup de celule dintr-un organism viu.

Necroza poate fi cauzată de :

• ischemie – ex.: infarctul miocardic apărut prin tromboza pe o placă de aterom fisurată a unei artere coronare
• toxine – ex.: lecitinaza produsă de Clostridium Welchi (bacterie anaerobă ce produce gangrenă) degradează membranele celulare
• reacţii imune – ex.: activarea complementului sau a limfocitelor T cu distrugere celulară
• factori fizici – ex.: traume mecanice, cu rupturi celulare; căldura, cu accelerarea ratei degradării proteice; îngheţarea ţesuturilor duce la formarea de cristale intracelulare, cu rupturi membranare

Cauza cea mai frecventă a necrozei este ischemia; cei mai sensibili la ischemie sunt neuronii din hipocampus şi cerebel, iar cele mai rezistente sunt fibroblastele ţesutului conjunctiv.

Există 2 tipuri majore de necroză : de coagulare (uscată) şi de colicvaţie (umedă).

Necroza de coagulare apare în organe solide cu circulaţie vasculară terminală. După 12-24 de ore, ţesutul necrozat are o culoare alb-gălbuie este umflat şi dens. In jurul lui se dezvoltă un lizereu roşiatic, indicând o reacţie inflamatorie perinecrotică.

Nucleii devin picnotici şi denşi (karyopicnoza), apoi se fragmentează în blocuri (karyorhexis) şi se dizolvă (karyoliza). La nivel citoplasmatic are loc coagularea şi denaturarea proteinelor, urmată de plasmorhexis şi plasmoliză.

In ţesuturile necrozate este pierdută activitatea enzimatică a succinat dehidrogenazei (SDH) – folosită ca test de viabilitate în infarctul miocardic.

Necroza de colicvaţie apare în ţesuturi bogate în apă şi lipide, cum ar fi creierul sau măduva spinării. In infarctul cerebral, ţesuturile devin moi şi formează un chist plin cu un lichid tulbure, dezorganizând arhitectura tisulară normală.

Gangrena este o formă specială de necroză cu suprainfecţie cu microorganisme anaerobe, care produc enzime ce degradează ţesuturile (putrefacţie) şi se extind de-a lungul spaţiilor anatomice, ducând la şoc toxico-septic şi deces.

Etape necroza:

• Stadiul I : prenecroza. Se caracterizează prin leziuni celulare distrofice reversibile.
• Stadiul II : necrobioza. Se caracterizează prin leziuni celulare distrofice ireversibile, în care predomină procesele catabolice faţă de cele anabolice; celulele sunt “în agonie”
• Stadiul III : necroza propriu-zisă. Se caracterizează prin întreruperea activităţii vitale a celulei ca sistem biologic
• Stadiul IV : postnecroza. Se caracterizează prin autoliza şi dezintegrarea celulei prin acţiunea enzimelor lizozomale proprii şi generarea unui răspuns inflamator.

Necroza - aspecte microscopice

Modificări nucleare

• Cariopicnoza
• Cariorhexis
• Carioliza

Modificări citoplasmatice

• Denaturarea proteinelor plasmatice
• Plasmorhexis
• Plasmoliza

Din punct de vedere morfologic în necroză se constată o eozinofilie intensă celulară, cu un nucleu picnotic, uneori dispărut şi limite celulare neclare.

Uneori, în citoplasmă sau nucleu pot apare “figuri mielinice” (structuri lamelare lipidice derivate din plasmalemă ce au înglobat o picătură de apă)

             

Necroza tisulara

Necroza tisulară duce la eliberarea în circulaţie a unei varietăţi de macromolecule ce produc efecte nespecifice (febră, transpiraţie); alte enzime sunt specifice ţesutului necrozat

Efectele necrozei

Pierderea splinei nu afectează supravieţuirea pe termen lung (dar pacienţii au risc crescut de a face infecţii cu pneumococ !)

Pierderea unei mici porţiuni a sistemului excito-conductor cardiac poate fi fatal

Pierderea unui rinichi poate fi compensată de celălalt, care se hipertrofiază şi lucrează la capacitate dublă

Pierderea ţesutului cerebral este ireversibilă şi duce la paralizii sau pareze

Pierderea a 75% din parenchimul hepatic nu este fatală, ficatul regenerându-se în câteva săptămâni - în condiţii experimentale!

Tesuturile necrozate sunt îndepărtate printr-un proces inflamator local şi reparate.

PMN-urile şi macrofagele sunt atrase în zona necrotică prin chemotaxie şi eliberează enzime ce lichefiază ţesuturile, urmată de fagocitoză.

In zonele cu necroză întinsă, ţesuturile moarte sunt înlocuite printr-o cicatrice fibroasă sau prin calcificare.

Tipuri necroza

• ramolismentul cerebral, infarctul maduvei spinarii

Tipuri speciale de necroza :

• citosteatonecroza (necroza grasoasa prin actiunea lipazelor cu saponificare)
• escara (necroza de decubit)
• gangrena (necroza cu suprainfectie)
• sechestrul (fragment necrozat intr-o cavitate inchisa; ex.: osteomielita)

Citosteatonecroza, in pancreatita acuta, HE, 4x                          Necroza hemoragica in infarctul mezenteric, HE, 10x

Gangrena

Formă specială de necroză cu suprainfecţie cu micro-organisme anaerobe, care produc enzime ce degradează ţesuturile (putrefacţie) şi se extind de-a lungul spaţiilor anatomice, ducând la şoc toxico-septic şi deces.

Poate fi uscată, umedă sau gazoasă.

In gangrena uscată ţesuturile sunt dense, de culoare neagră şi cu linie de demarcaţie între zona viabilă şi cea necrozată

In gangrena umedă, ţesuturile sunt moi, albăstrui, fără linie de demarcaţie

In gangrena gazoasă, zona are culoare cenuşiu-verzuie, cu aspect emfizematos şi miros putrid.

Apoptoza

Este o moarte celulară programată genetic, care are 4 faze : inducţia, execuţia, degradarea şi fagocitoza.

Apoptoza afectează celulele individual şi nu se însoţeşte de inflamaţie sau cicatrice. Cele mai importante elemente ale apoptozei sunt caspazele şi mitocondria.

Caspazele sunt enzime ce au capacitatea de a cliva reziduurile de acid aspartic. Activarea mitocondriei duce la eliberarea calciului ce activează o serie de endonucleaze şi clivează DNA-ul la nivel internucleozomal.

Expresia morfologică a apoptozei sunt corpii apoptotici (corpi denşi ce conţin resturi nucleare sau organite compactate învelite de o membrană).

Dacă nu ar avea loc apoptoza, mucoasa intestinului subţire ar realiza în timpul vieţii o lungime de 32 km, măduva osoasă ar produce 3 tone de ţesut hematopoietic , iar pielea s-ar îngroşa de 1000 de ori.

Biochimic :

• cresterea Ca2+ citosolic
• activarea endonucleazelor

Genomic :

• fragmentarea internucleozomala (180-200 pb)

Morfologic :

• corpi apoptotici

Depistarea :

• apoptoza precoce : Annexina V
• apoptoza tardiva : iodura de propidiu

Etape apoptoza

Faza I (inductia / semnalizarea) - organitele celulare se compactează, iar volumul celulei se reduce, prin pierderea apei; nu se observă modificări celulare la microscopul optic

Faza II (executie) - apar pliuri pe suprafaţa celulei ce formează o serie de cavităţi şi cratere; condensarea cromatinei în mase granulare mari subjacent membranei nucleare si colapsul cromatinei pe faţa internă a nucleului, ce se transformă într-o “gaură neagră”

Faza III (degradare) - fragmentarea nucleilor şi formarea corpilor apoptotici.

Faza IV (fagocitoza) - corpii apoptotici sunt fagocitaţi de macrofage şi celulele înconjurătoare.